SCURTA PLEDOARIE PENTRU GINDIREA LINIARA…

Joi, 10 noiembrie 2011

Ora 10:51:19 AM GMT

Bucuresti

SCURTA PLEDOARIE PENTRU GINDIREA LINIARA…

Luna noiembrie s-a jucat pina cum cu mine intr-un fel ciudat… A inceput prin a fi blinda, placuta cu miresme amestecate de frunze putrede dar si frunze vii… Colorate nesintetic, colorate natural, mi-au minunat zilele, in trepte de zece pasi numarati strident, fix… Inca mai speram sa fie o continuare a simturilor mele de asta – vara. Dar nu a fost sa fie asa… Luna noiembrie a acestuia an este ceva mai obosita, ceva mai trista si mai lipsita de ginduri luminoase…

Am coborit, pret de citeva minute bune prin curtea din fata blocului… Incepuse, deja sa burniteze, mai apasat cdecit tineam eu minte ceilalti ani… Aleile din jurul blocului se prezentau ude… se prezentau vii in culoare si simturi… Oamenii treceau grabiti, pe alocuri zgribuliti, dar oricum foarte grabiti si cerniti… Oamenii romani sint eminamente tristi uniform. Sint tristi ca pentru totdeauna. Nici nu au motive sa fie altfel… Un amestec de tristete umeda, friguroasa si gri, ii insotea ca o indestructibila umbra, de care ai vrea sa te desparti, uitind relele care te macina pe interior… care te sufoca si iti astupa nasul si gura, spre nerespiratie… Frig. Peste tot este frig si pomii stau cu bratele intinse spre cer ca intr-o indurata si sincera ruga… M-am asezat pe o banca, chiar daca era uda… Cine din mine mai era capabil sa simta umezeala?… Priveam, incercam sa gindesc si mai ales sa inteleg ce se intimpla cu lumea noastra… Gramezi rupte de ginduri rupte mi se perindau prin fata ochilor mintii… Nu reuseam sa articulez nici macar o biata silaba, de gindire liniara… Priveam sfichiuiala stropilor de ploaie rece de noiembrie, batind oblic tabloul unui noimbrie trist, foarte trist…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Anunțuri

UN MENTHAL mult prea INCARCAT…

Marti 27 Aprilie 2010

Ora 11:48:12 AM GMT

Bucuresti…

UN MENTHAL mult prea INCARCAT…

Cred ca m-am incarcat peste masura datului meu astral… Prea ma consuma totul din jurul meu. Fiecare incarcatura care-mi apare la usa, ma implica mult prea emotional… Deasupra cerului umbrit din greu de plumb, stiu ca exista soare senin si in cer imens de primitor… Blind… Plin de bucurii brodate in sperante netraite inca…

Cum sa fac sa ajung la dinsul…. Macar si pentru o zi si jumatate…si tot ar fi perfect, pentru dezacordare… pentru imblinzire…

Prea multa acordare la provocarile care te asalteaza, de peste tot si de aiurea , poate duce la dezacorduri majore in interiorul propriului sistem de navigatie nervoasa… Si de acolo, migrenelle gretoase ma vor asalta volupptuos, lasindu-ma aproape fara de simtire… Intr-o stare de lesin constient si foarte dulceag…

Ca atunci cind exagerind dintr-o pornire de creatie ce trebuie sa se nasca, abuzez de alcool tare, mult prea tare si mult prea mult… Nu m-am ferit sa beau, uneori peste masura pentru simplu motiv ca aburii raschirati de vodka prin singele meu, nu au generat niciodata stari conflictuale… Pur si simplu nu-mi sare nici o tandara din nici un ungher, indiferent de situatie… Nu-mi aduc aminte de nici o scirbosenie de situatie… nu ridic tonul, si nici mina … asupra nimanui… Pur si simplu nu-mi arde de scandal… Nu-i gasesc rostul nici treaz, nici afumat… Pentru mine scandalul nu exista… Nu-l cunosc, nu-l iubesc, nu-l recunosc… nu ma folosesc de el… Nu am fost prieteni niciodata…

Stiu ca Modigliani a fost prieten cu Brincusi, mai mult decit Brincusi, a fost cu Modigliani… Da!… dar lui Brincusi nu-i placea absinthul si “descreierarile” lui Modigliani… fiind structuri total diferite… Si din cite imi mai aduc aminte, nu-i placea nici culoarea verde… Absinthul avea culoarea verde… Si totusi au fost prieteni buni… Frumoase vremuri, demult apuse, dar nicicind uitate… Minunate creatii au lasat, la marginea Styxului… plecind peste lume, neapusi, nesupusi, neintelesi, adulati…descarcati… Da!…

Apa de ploaie amestecata cu Absint de cea mai buna calitate…taria nu i-o taie, verdele nu i-l paleste… Sufletul mi-l Ostoieste…

VECHI MIROSURI cu IZ de CEAI NEGRU…

Luni 12 Aprilie 2010

Ora 10:02:42 AM GMT

VECHI MIROSURI cu IZ de CEAI NEGRU…

Am luat citeva bucati de vointa, le-am amestecat uniform cu putina apa de mare si apoi le-am asezat cuminte la soare sa se coaca, uscindu-se uniform, pentru mai tirziu… Pentru mai tirziul cu care am sa ma intilnesc atunci cind voi merge la munte, anul acesta…

Anul trecut nu am fost la munte. Anul trecut am fost la podis… La Podisul Transilvaniei… Mai sus de Sibiu, nu am urcat, pe harta… M-am oprit acolo pentru citeva ore bune…Am ajuns pina in strafundurile padurii DUMBRAVA, acolo unde pestii iti maninca piinea uda, direct din palma… De la statia de tramvai se naste o poteca asfaltata, care te duce in jos, direct catre lacul padurii Dumbrava… In stinga potecii se deschidea lacul, in dreapta Gradina Zoologica…

Da, da… mi-aduc aminte perfect mirosurile lacului amestecate cu cele ale gradinii zoologice…

In continuare poteca coteste spre stinga si se pierde prin umezeala verde a padurii… Dincolo de aceasta umezeala nu am fost niciodata… Am fost curios, dar nu am apucat sa ajung sa cutreier adincimea ademenitoare… Mi-a ramas in memorie, in schimb senzatia de padure de poveste plina de mistere si curiozitati placute… Stiu ca traiam, in apropierea adincimii un sentiment de profunda impacare cu sinea, care si ea, la rindu-i isi traia impacarea, contribuind astfel la corolarul linistii Sufletului meu tinar…

In apropierea lacului imediat linga poteca asfaltata, era construit un promontoriu din lemn pe care erau asezate citeva bancute din lemn, inconjurate de o balustrada tot din lemn… Duminica, locul se umplea de oameni veniti sa se recreeze, in vecinatatea imediata a lacului plini de pesti mari…Si bucuria hranirii lor cu piine multa, umplea atmosfera de o boare regala batuta in pietricele semipretioase… Nu le-am uitat pina astazi… Apa lacului, de-un verde gri-albastriu adapostea mii de familii de pesti de apa dulce dar si de apa sarata… Cum se intelegeau cele doua mari familii a ramas un mister pentru mine…

Mai incolo, la citiva pasi buni, in dreapta promontoriului pestilor se afla si un debarcader pentru barcile de duminica. Erau acolo adunate silitor, barci cu visle, dar si hidrobiciclete colorate din tabla neagra, cu pedale si lanturi ca la bicicletele obisnuite… Hidrobicicletele aveau doua locuri, barcile cu visle puteau legana pe luciul apei lacului si patru persoane… Tonete ghiduse colorate strident, tot felul de alambicuri din alama verde, miros de mici si de pateuri cu brinza si carne, sucuri sfiriietoare, vata de zahar pe bete triunghiulare, prajiturele ciudate, halbe de bere acra si galbena la gust, completau tabloul atit de drag, mie acum… Acum cind scriu rememorind, stari, imagini, sentimente, senzatii, sensibilitati percepute la intrarea in Inima padurii Dumbravei din Sibiu… mi-aduc aminte perfect mirosurile lacului amestecate cu cele ale gradinii zoologice…

Ei, tocmai acele vechi mirosuri cu iz de aducere-aminte controlata, ma ocrotesc in toata imensitatea unei Vieti pe care nu am fost pregatit sa o traiesc constient… dar care ma impinge cu violenta spre o separare de neconceput  a integritatii trairilor mele cele mai intime…

… in sinul carora, m-am obisnuit sa traiesc astazi…dar mai ales sa-mi beau ceaiul negru amestecat cu doua lingurite de lapte condensat in prag de seara, adus de mama tocmai de la Moscova…

SI DACA TOATA ZIUA as fi copt clatite…

Miercuri, 11 mai 2011

Ora 13:45:20 AM GMT

Sibiu

SI DACA TOATA ZIUA as fi copt clatite…

Astazi m-am apucat de facut clatite. Asa mi s-a nazarit. Asa am cladit clatite. Printe doua file si doua capitole de carte usoara plina de sirop de zmeura, am facut clatite. Imi era o asa de mare pofta incit nici nu m-am mai uitat la ceasul prins pe peretele din hol. Este foarte important sa stii la ce or ate apuci de facut clatite. Nu orice ora este valabila. Ci doar orele de la jumatatea zilei. Dimineata ar fi iesit prea tari, iar seara prea labartate… Asa imi aduc aminte de la mama mea…

Am facut compozitia, punind faina, apa, oua, praf de vanilie, zahar, sare, am ras si doua coji de lamiie. Apoi m-am apucat sa amestec combinatia pina la omogenizarea sa completa… Si m-am apucat sa le coc, sa le prajesc, sa le torn, polonic cu polonic in tigaia incinsa la maximum… Cit timp se coceau la foc potrivit, priveam lung pe geam, la copiii de afara jucindu-se cu cateii fara stapin ce sareau sa bezmeticii intr-un limbaj necunoscut oamenilor mari… Cum se facea cite o clatita, cum o rasturnam intr-o farfurie mai mare… Si turnam urmatoarea incarcatura… Si tot asa pina la epuizarea intregii oale de plamada de clatite… Intr-un final le-am terminat. Si odata cu asta m-a napadit si pofta desantata de a gusta din ele. Macar una…

Pina la urma am infulecat vreo 5 clatite, dintre care doua goale, fara nimic inlauntrul lor. Pe celelalte le-am mincat cu miere de albine… Foarte bune. Delicioase. Teribile… Toate amintirile trecute, prezente si viitoare m-au napadit, inlacrimindu-ma… Mi-am adus aminte de mama, de tatal meu, de ciinele meu, de toata viata mea care pina nu demult era asa de plina de prieteni si oameni dragi…

As mai fi copt clatite. Si daca toata ziua as fi copt clatite, tot in trecutu-mi prieten m-as fi aruncat plingind de singuratate neghioaba… Singur, in singuratatea bucatariei asteptam sa se coaca clatita cu clatita pentru ca mirosul si gustul ei unic de fiecare data sa-mi aduca viata plina si bucuria vederii mamei sezind in fotoliul din camera de zi, asteptindu-mi clatitele calde, sincere si modeste…

Si daca toata ziua as fi copt clatite…

Daca ar fi sa renunt la Ginduri…

Vineri, 06 mai 2011

Ora 08:21:24 AM GMT

Bucuresti…

Daca ar fi sa renunt la Ginduri…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavera de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Coboram din pat adormit, dar sufletul imi raminea in continuare sa se odihneasca. Sufletul meu nu simtea nevoia sa bea apa rece sau sa fumeze. Obligatoriu ma duceam spre geam sa vad daca mai ploua. Si ma linisteam vazind rotocoalele de apa tulburata in baltoacele din fata blocului… Zgomotul produs de caderea picurilor de ploaie imi linisteau sufletul invoburat de ani si ani de nelinisti, de ani si ani de dureri surde de care nu ma scapam, cuprins fiind ca intr-un carusel dement de ghinion amestecat cu ulei ars de motor diesel… Am ramas tributar placerii ploii, demult, de pe vremea copilariei petrecute laSibiu…peste care nu pot trece cu nici un gind. Daca ar fi sa renunt la gindurile ploii, atunci mi-as produce in rau incomensurabil, un rau primordiala de uscaciune si regrate eterne…

Nu vreau si nu pot sa renunt la ginduri. Ele imi sint singurele confidente confiate. Ma apuca de mina dreapta si ma trec strazile imaginare ale copilariei trecute dar nu uitate…Servici nu mai am. Postul meu s-a desfintat in decembrie – anul trecut – si imi este tare greu sa innebunesc singur in casa, intre patru pereti, urmarind cum cade ploaia pe pamint… Urmarind sa cada cit mai completa, cit mai frumoasa si mai melancolica… As incepe sa citesc o carte. Dar nu am stare. As incepe sa scriu ceva din amintire, dar – de asemenea – nu am stare. Singura stare care a ramas lipita de mine este aceea de anu renunta la ginduri… De a nu renunta la a ma mai gindi, la a emotiona propriile-mi simturi si trairi…

Daca ar fi sa renunt la ginduri… inseamna ca as incepe sa renunt la mine… Sin u vreau asta… Nu vreau deloc…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavera de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

De ce pot sa zbor…

Duminica, 12 iunie 2011

Ora 09:01:55 AM GMT

Bucuresti…

De ce pot sa zbor…

Am incercat de citeva ori sa zbor. Primele dati despre care imi aduc aminte, am incercat sa zbor in copilarie. Ce dulce suna. Ce fonetica placuta poate avea acest cuvint; COPILARIE… Am inchis ochii si am desfacut bratele cu palmele in jos… M-am ridicat in virful degetelor si mi-am dat drumul in gol… Intr-un gol, nu prea indepartat, nu prea adinc. De frica sa nu ma sfarim… Si am zburat, am zburat lin in virtejuri line si rotunde, apropiate si descendente…Am zburat, cu frenezia vintului de mai, atunci cind zapada este doar o amintire… Dar suficient de marcanta pentru zapada ce va sa vie anul urmator… Prea multe detalii nu mai am in cap. Cert este ca desenul zborului mi-a ramas destul de bine infipt la radacina constiintei… De atunci am capatat curaj. Curajul Zburatorului cu palmele indreptate in jos… Iar din curaj si cu ajutorul lui multe am infaptuit mai tirziu in viata. Tata nu a fost de acord cu incercarea asta a mea. Spunea ca s-ar putea sa ma sminteasca. Mama, in schimb prin felul ei blajin de a fi m-a aprobat in sinea si fata ei. Cum as putea sa-I multumesc mamei pentru acceptul dat atunci?…

Acum mama, nu mai este. Catre final a incercat sa zboare si ea, sarmana, dar s-a frint ca o papadie de foc de lumanare veche…A pilpiit si s-a stins, lasindu-mi regretul ca nu i-am povestit niciodata secretul primului meu zbor din copilarie…

Nici tata nu mai este. Am ramas singur, singur de tot. Imperuna cu primul zbor am incropit, si un al doilea zbor si al treilea si al patrulea… Zbor dupa zbor, sufletul meu se simtea parca din ce in ce mai liber dar si mai inchis in sine. Nu intelegeam de ce simteam astfel. De fapt nu inteleg nici acum de ce ma simt inlantuit, prins in chingile nemultumirii si deznadejdii. Poate ca asa trebuie sa simt. Poate ca asa este normal sa simt. Nu stiu. Nu stiu de loc. Acum cind scriu despre zborurile mele nu am nici o stare, adica nu ma simt nicicum. Nici rau dar nici bine. Ma simt cumva pe o muchie de fringhie atirnat deasupra unei prapastii foarte adinci. Dar de cadere nu-mi este teama. Nu am unde sa cad, gindesc.

Deasupra este cerul, dedesupt fundul caldarii caderii libere…De ce pot sa zbor? Pentru ca nu-mi este teama de cadere. Pentru constiinta mea caderea nu exista. Exista doar moartea. Dar moartea nu este cadere, este doar o trecere dintr-o stare intr-alta, dintr-o constiinta intr-alta, dintr-o natura intr-alta… Moartea nu exista decit in temerile noastre… Imi place sa zbor sus, cit mai sus, pina dincolo de albastrul dantelat al cupolei cerului…Imi place sa zbor, pentru ca pot sa zbor si pot sa inchid usa increderii dupa mine…

Iubesc libertatea de miscare a zborului nestingherit, neostoit, neadormit…Zburind, uit de somn, uitind de somn, exist cu ochii mintii larg deschisi si viata mi se pare de trecut in pas de mars voios de tinar cadet…

Botezul unui CAROL – FERDINAND de aiurea…

Duminica 23 mai 2010

Ora 10:08:05 AM GMT

Botezul unui CAROL – FERDINAND de aiurea…

Sint atit de obosit…Atit de obosit incit as fi in stare sa dorm, cred ca 1000 de ani… Si tot nu mi-ar ajunge… Sint atit de obosit…

Ne-am incurcat in propriile noastre indaratnicii, in propriile noastre minciuni labartate… Pe unde intorci capul zaresti numai necazuri amestecate cu bautura ieftina…

Tara se clatina pe picioarele-i din ce in ce mai slabite si mai sclerozate… Traiesc o turbulenta aiurita in cap, de parca as fu incontinuu beat, sau mai bine zis ametit de un alcool neprieten… Din cind in cind, obosit fiind ma mai retrag in pat si de acolo privesc prin ecranul televizorului pustiu de orice atentie interesanta…

Ieri, de pilda, nu stiu ce print roman si-a botezat odrasla avindu-l drept nas pe Traian Basescu… Traian Basescu, nas…  BASESCU si BERCEA MONDIALU’… BASESCU si CAROL – FERDINAND… ce amestecatura infecta sub masca unui gest crestin… Ohhh!!!… Biete mogildete supte de orice  lumina sfinta…

Atmosfera se cerea incarcata de sclipiri diamantine, de sclipiri cuvioase… Lume multa, lume adunata de prin toate ungherele bogate ale tarii asteia sarace si umile… Preoti, coruri si voci deosebite s-au grabit sa se adune in fata lui Dumnezeu pentru crestinarea micului Carol – Ferdinand…

Mi s-a parut ciudat, sa fie botezat, sa fie crestinat intru numele a doi mari inaintasi, arhitecti ai Romaniei ce-a fost…un copil bogat printr-o decizie nebogata, printr-o decizie straina luata de doi oameni straini de poporul asta…

Ce legatura o exista intre dumnezeire si umflatii zilelor noastre nu am priceput. Cert este ca sentimentul de profund dezgust mi-a inundat saliva gurii inclestind-o pentru o buna perioada de timp…

Ochii nu mi-i pot bloca. Privirea si intelegerea fenomenelor profund antiromanesti, nu mi le pot bloca, pentru ca simt o acuta nedreptate pentru ceea ce traieste poporul roman, acum si aici…

Ticalosia trecerii spre “democratie”, a inceput printr-o baie de singe… Printr-o baie de singe se va incheia aceasta mascarada a vietii specific noua si numai noua… Bietii ignoranti, bietii nestiutori, bietii goliti de suflete si Intelegere…

Ne-am incurcat in propriile noastre indaratnicii, in propriile noastre minciuni labartate… Pe unde intorci capul zaresti numai necazuri amestecate cu bautura ieftina…

Tara se clatina pe picioarele-i din ce in ce mai slabite si mai sclerozate… Traiesc o turbulenta aiurita in cap, de parca as fu incontinuu beat, sau mai bine zis ametit de un alcool neprieten… Din cind in cind, obosit fiind ma mai retrag in pat si de acolo privesc prin ecranul televizorului pustiu de orice atentie interesanta… privesc straveziu pina dincolo de orizonthul methal propriu, pina dincolo de puterea mea de intelegere si acceptare…

Un copil nascut pe undeva prin Moldova, mai precis in satul Flaminzi, domnul nostru presedinte nu s-ar fi aplecat sa-l crestineze… S-a grabit spre Carol – Ferdinand…crezind ca astfel intra de drept in galeria Istoriei noastre de Inceput, Istoriei noastre de Aur…

Flaminzii isi ingroapa si acum mortii de la 1907… Si se vor incrincena sa le descinte ranile impuscaturilor pina dincolo de priceperea noastra sincera in Intelegerea Gestului lui Isus Christos… 

Previous Older Entries